Cum ne petrecem Revoluţia Internet sub efectul ginului

Postat la 3 Ianuarie 2010 in Comunicare

Clay Shirky este un teoretician al mass-media moderne – de fapt al unui singur mijloc de comunicare în masă, şi anume internetul. Îşi împarte timpul între a oferi consultanţă, a preda şi a scrie despre efectele sociale şi economice ale internetului. Şi o face pentru New York Times, Wall Street Journal, Harvard Business Review, Wired sau Computerworld, şi pentru clienţi ca Nokia, Biblioteca Congresului American sau BBC. Acum mai bine de un an, a prezentat, în cadrul conferintei Web 2.0 din aprilie 2008 din San Francisco, o teorie care, pe scurt, spunea că ginul a avut acelaşi efect - asupra oamenilor în zorii revoluţiei industriale - pe care îl are televiziunea asupra oamenilor din ziua de azi.

de Ada Rosetti

Urbanizarea masivă şi eliberarea forţei de muncă datorate revoluţiei industriale au fost atât de greu de suportat de către omul de rând, încât singura soluţie a fost să-şi bea minţile pentru a depăşi momentul. Abia o generaţie mai târziu, timpul şi resursele acestora au fost puse în slujba progresului, fie că e vorba de generalizarea educaţiei, apariţia rudimentelor de democraţie sau democratizarea culturii.

Shirky spune că, în epoca modernă, internetul a eliberat atâtea resurse - intelectuale, de bani sau de timp - încât e de aşteptat o revoluţie socială de dimensiunea celei de acum mai bine de 200 de ani, dar aplicată la nivel global, la cei peste 6 miliarde de locuitori ai pământului. Dacă încă nu vedem rezultatele, asta se întâmplă pentru că lumea îşi foloseşte timpul şi resursele astfel eliberate uitându-se la televizor. Şi, aş adăuga eu, navigând pe internet şi, până mai acum un an, consumând orice puteau banii cumpăra, de la obiecte la experienţe.

Iar impactul acestei civilizaţii a disipării, a divertismentului fără frontiere (mai curand Brave New World a lui Aldous Huxley decât 1984 al lui George Orwell) este greu de contracarat, cel puţin o vreme. Ca şi beţia mută indusă de gin.

Problema este că până ca europenii şi americanii să îşi dea seama ce se întâmplă cu ei în noua paradigmă definită de comunicarea fără frontiere şi accesul nelimitat la informaţie, vin peste noi chinezii, indienii şi africanii, care au toate şansele să afle răspunsul mai repede. Şi asta nu doar pentru că se uită mai puţin la televizor.

Formula succesului

Aici aş mai aduce un element în discuţie. Iluminismul şi explozia ştiinţelor din acea perioadă au avut la bază lărgirea accesului la educaţie, ceea ce a reprezentat, în mod matematic, o creştere a numărului de persoane care puteau folosi cunoştinţele existente ca bază pentru noi teorii ştiinţifice şi invenţii tehnologice.

Evident accesul la informaţie, la educaţie s-a tot lărgit de atunci, dar, mai ales în ceea ce priveşte ştiinţele de vârf, a rămas stratificat, iar cercetarea fundamentală, de pildă, este o opţiune doar pentru elite (financiare, intelectuale, sociale, chiar naţionale). E drept că studenţii de excepţie din toată lumea sunt invitaţi de facultaţile occidentale cu prestigiu (şi bani) să facă parte din echipele lor de cercetare, dar s-ar putea ca internetul să schimbe acest lucru şi cercetarea fundamentală să-şi găsească noi resurse oriunde pe glob.

În loc ca performanţa ştiinţifică să fie un privilegiu al unor elite, ea devine tot mai mult efectul unui simplu calcul matematic: care e raportul dintre şansa apariţiei unor minţi de excepţie şi populaţia unei ţări sau regiuni. Drept care devine evident că viitorul ştiinţific, şi prin urmare tehnologic şi mai apoi economic, al omenirii, se află în mâinile tinerilor chinezi (20% din un miliard trei sute de milioane), indieni (30% din un miliard două sute de milioane), africani (aproape 40% din un miliard).

Iar accesul la educaţie nu reprezintă singura pârghie pe care internetul o oferă ţărilor din aşa numita lume a treia. O serie de experimente recente au arătat că mulţimile sunt mult mai bune la rezolvarea problemelor puse de cantităţi uriaşe de date decât echipele de elită – aşa că e posibil ca tot mai multe laboratoare de cercetare avansată să pună rezultatele brute ale experimentelor lor pe internet, iar soluţiile să vină din partea celor care sunt mai mulţi, chiar dacă nu neapărat mai culţi.

Cum privesc ei educaţia

Peste toate astea se adaugă atitudinea faţă de educaţie. Copiii chinezi învaţă engleza pe stadioane, astfel încât cât mai mulţi copii să aibă acces la o resursă limitată, dar foarte apreciată – profesorii de engleză. Copiii chinezilor plecaţi în America sunt nu doar mult mai silitori la şcoală decât colegii lor albi, dar fac şi lecţii suplimentare, ca să înveţe mai mult, pentru că, printre altele, educaţia este considerată, în comunitatea chineză-americană, ca principalul mod de a se integra şi de a accede la succes. Şi nu e vorba doar de educaţia ştiinţifică. În şcolile de artă americane, majoritatea studenţilor sunt “de alte naţionalităţi”, iar filarmonicile lor sunt compuse preponderent din chinezi şi alţi extrem-orientali.

Având de partea lor numărul, atitudinea şi accesul la informaţie – chinezii (şi dacă nu ei, indienii, şi dacă nu ei, africanii) vor ajunge să conducă lumea. Nu doar economic, ci şi intelectual, iar asta e mai dureros. Orgoliul nostru de locatari ai bătrânului continent, orgoliul lor de americani-stăpâni ai lumii, este pe punctul de a fi pe veci şifonat. Şi asta e doar o urmare e revoluţiei pornite de internet, o invenţie americană!