Noroi şi stele în presa română. Comentarii la recentul Cod Deontologic Unic

Postat de Mihnea Măruță la 6 Noiembrie 2009 in Comunicare

Reprezentanţii a peste douăzeci de asociaţii grupate sub umbrela Convenţiei Organizaţiilor de Media au formulat şi adoptat, luna trecută, un Cod Deontologic Unic (CDU) care ar putea deveni un reper pentru jurnalismul românesc. Care sunt discrepanţele dintre principiile CDU şi realitatea septică a presei noastre?

Folosesc condiţionalul "ar putea" deoarece asumarea acestui document atât pe orizontală, de cât mai multe instituţii de presă, cât şi pe verticală, de la patroni până la reporteri, depinde de componenţa viitorului Grup pentru Bune Practici Jurnalistice, menit să acorde Certificate omonime companiilor sau produselor care respectă CDU.

Spun "ar putea" însă mai ales pentru că multe prevederi ale Codului reprezintă idealuri în raport cu care mass-media româneşti se află, acum, la mare distanţă. Să le luăm pe rând.

2.2 Jurnalistul are dreptul de a fi informat, la angajare, asupra politicii editoriale a instituţiei mass media.

Primul ideal spart. Da, există redacţii în care ţi se spune, de exemplu, că patronatul îşi doreşte o abordare de dreapta, de încurajare a antreprenoriatului şi nu a asistenţei sociale, însă, când vine vorba despre opţiuni politice concrete, sunt rara avis situaţiile în care aceste opţiuni sunt comunicate unui proaspăt reporter. Mai mult, acesta descoperă treptat că există nume şi subiecte tabu pentru sine şi pentru colegii săi, astfel că, pentru a-şi păstra locul de muncă, e foarte probabil că nu va respecta nici următoarele două prevederi:

2.3 Jurnalistul are dreptul de a se opune cenzurii de orice fel.

2.4. Jurnalistul are dreptul la clauza de conştiinţă. El are libertatea de a refuza orice demers jurnalistic împotriva principiilor eticii jurnalistice sau a propriilor convingeri. Această libertate derivă din obligaţia jurnalistului de a informa publicul cu bună-credinţă.

"Are dreptul", dar rareori şi-l exercită. Vorbim aici atât despre conştiinţa faptului că o eventuală sesizare îl va transforma în persona non grata, dar şi despre un specific românesc: un gest idealist nu numai că poate duce la concediere, dar riscă să transmită un semnal altor patroni sau directori de presă, care, în consecinţă, vor evita, la rândul lor, să-i dea o pâine respectivului.
În esenţă, sistemul este făcut să reteze, să obnubileze tocmai calitatea primordială a unui jurnalist – curajul de a spune lucrurilor pe nume.

2.5. Implicarea jurnalistului în orice negocieri privind vânzarea de spaţiu publicitar sau atragerea de sponsorizări este interzisă.

Aici avem o adevărată "tradiţie". Două sunt "modelele” de la nivel central: "Ziua" şi "Adevărul" (din perioada Tinu-CTP). La "Ziua", Roşca-Stănescu a transformat în profesie (aş fi scris în "artă" dacă n-ar fi prea cinic) procedurile neconvenţionale prin care informaţia compromiţătoare, publicată sau nu, devenea "argument convingător" pentru o companie să cumpere spaţiu publicitar.
La "Adevărul", pe când era "crucişător", mărimea comisionului încasat de jurnalişti de la advertiseri era direct proporţională cu poziţia din caseta de redacţie. Cu cât erai mai şef, cu atât aveai contractele mai grase. Iar această metodă era încurajată şi perpetuată.
Aşa ajungem la următorul punct din CDU...

3.1 Jurnalistul va evita să se afle într-o situaţie de conflict de interese.

... şi la unul dintre cele mai şocante cazuri din presa ultimilor ani. Cazul Bogdan Chirieac. În 2007, publicul a aflat cu stupoare, dintr-un articol al EvZ, că fostul redactor-şef adjunct de la "Adevărul", devenit între timp unul dintre redactorii-şef de la "Gândul", are o afacere de milioane de euro în care livrează echipamente electronice sofisticate unui serviciu secret... La fel de şocantă a fost declaraţia şefului lui Chirieac, Cristian Tudor Popescu, care susţinea că nu ştiuse nimic despre sursele "suplimentare" de venit ale acestuia.
Mai nou, conflictul de interese este (acoperit) mult mai subtil: jurnalişti cu nume sunt invitaţi frecvent la tv pe post de comentatori obiectivi, iar publicul nu ştie că unii au contracte în acest sens cu patronii acelor televiziuni, sau, şi mai grav, că derulează afaceri de consultanţă cu politicieni sau partide a căror activitate o analizează, nu-i aşa, imparţial.

3.3 Jurnalistului îi este interzis să fie informator sau ofiţer acoperit al unui serviciu secret.

Ce frumos şi ce utopic... Pe lângă observaţia evidentă că niciun asemenea personaj nu se va deconspira de bună-voie, iar serviciul care-l plăteşte cu atât mai puţin, să ne amintim două cazuri: dacă, spre lauda sa, Carol Sebastian s-a retras din presă după ce însuşi ziarul pe care-l conducea ca redactor-şef ("Cotidianul") i-a publicat dosarul, în 2006, nu acelaşi lucru s-a petrecut cu Cornel Ivanciuc, ale cărui turnătorii i-au îngrozit pe colegii săi "senatori" de la Caţavencu şi care a fost racolat imediat de un alt ziar central.
În principiu, mass-media de la noi nu sunt capabile să respecte această prevedere, atât din motive obiective, care ţin de secretele serviciilor secrete, cât şi dintr-o laxitate etică tot mai răspândită.

4.1 Folosirea statutului de jurnalist şi a informaţiilor obţinute în exercitarea meseriei pentru a obţine beneficii personale sau în favoarea unor terţe părţi este inacceptabilă şi constituie o gravă încălcare a normelor deontologice.

Presa locală este terenul de joacă al celor care se vor amuza foarte bine citind această prevedere. În judeţe, e o dulce naivitate să fii doar director sau redactor-şef, să nu foloseşti ce ţi-a spus X pentru a "i-o trage" lui Y sau pur şi simplu pentru a-ţi consolida imaginea de sforar. În judeţe, a nu considera ziarul sau postul tv drept un instrument de influenţă şi/sau de extorcare înseamnă că eşti fraier.
Nu rezistă decât tocmai aceia care se amestecă în micul balet politico-financiar, care îşi fac o firmuliţă intermediară între advertiseri şi ziarul pe care-l conduc, care au deprins mecanismul barterelor de putere şi sunt mereu şantajabili cu vreun leasing personal.

4.2 Jurnalistul nu va accepta cadouri în bani, în natură sau orice alte avantaje care îi sunt oferite pentru influenţarea actului jurnalistic. Se permite acceptarea de materiale promoţionale sau a altor obiecte cu valoare simbolica. Dacă un jurnalist participă la deplasări în interes de serviciu la care a fost invitat, va face publică modalitatea de finanţare a deplasării.

Există jurnalişti care se simt jigniţi când li se pune în braţe "pachetul promoţional". Şi refuză. Lucrurile depind în mare măsură de regulile fiecărei redacţii, de exigenţele şefilor şi de mecanismul de control. Pentru că avalanşa de cadouri şi deplasări plătite de departamentele PR ale marilor companii este tot mai amplă.
Din păcate, criza economică face ca aceste elemente "colaterale" să fie considerate deseori un bonus care mai rotunjeşte salariul, uitându-se că, din perspectiva celor care oferă, jurnalistul-beneficiar va primi automat o ştampilă de "colaboraţionist" care poate fi manevrat în scopuri diferite de cele ale presei.

5.1 Jurnalistul care distorsionează intenţionat informaţia, care face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte fără drept fotografii sau înregistrări audio-video sau defăimează săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate.

Intrăm adânc în practicarea meseriei. Un exemplu edificator pentru încălcarea acestei prevederi este ceea ce se întâmplă la principalele emisiuni politice de noapte difuzate de Realitatea Tv şi Antena 3: "Ora de foc", respectiv "Sinteza zilei". Şi aici mă refer la prestaţia jurnaliştilor-moderatori, pentru că despre alegerea invitaţilor nu mai are rost să discutăm.
Când obsesia devine serial, când tendenţiozitatea e manifestă, iar deturnarea faptelor e limpede şi are scopuri partizane, când mesajul repetat nu mai are legătură cu informarea şi educarea audienţei, ci cu satisfacerea unor interese politice sau, mai simplu, cu vendette individuale, atunci jurnalismul iese din ecuaţie.

5.4 Este obligatorie separarea clară a produselor jurnalistice de cele realizate în scop publicitar. Materialele în scop publicitar vor fi marcate distinct şi vor fi prezentate astfel încât să nu poată fi confundate cu cele jurnalistice.

Tot mai multe agenţii de publicitate şi companii-client, tot mai mulţi oameni politici sau mici afacerişti şmecheri au învăţat diferenţa de credibilitate dintre un produs jurnalistic semnat şi o reclamă încadrată într-un chenar sau difuzată în calupul bine delimitat de jingle-uri. Aşa s-a ajuns la sume suplimentare prevăzute în contract pentru ca interviul luat candidatului X să fie prezentat drept iniţiativă a redacţiei, aşa s-a ajuns ca lansarea produsului Y, inclusă într-o campanie plătită, să fie publicată ca material de informaţie, aşa s-a ajuns la ştirile cu miniştri care cântă din fluier, urcă pe cal sau taie panglici. Aşa s-a ajuns la "modelul" Ridzi.
E foame de bani, băieţi, zice o piesă hip-hop. E foame şi repede se renunţă la mica literă P care ar strica plăcerea plătitorului. Clauzele confidenţiale sunt la putere. Jurnalismul devine uneori doar platforma supusă a publicităţii, iar jurnalistul ajunge executantul unor ştiri sau producţii în care i se urinează pe creştet.

9.2 Amestecul în viaţa privată este permis numai atunci când interesul public prevalează în faţa protecţiei imaginii persoanei. În astfel de cazuri, îi este permis jurnalistului să prezinte public fapte şi informaţii care privesc viaţa privată.

O regulă care va face deliciul tabloidelor. Zi de zi, în redacţiile acestor ziare se poartă dezbateri fierbinţi dacă publicarea de fotografii şi de filmuleţe cu imagini sexuale nu încalcă cumva dreptul la viaţă privată şi dreptul la propria imagine...
Glumesc, dar nu-mi vine să râd. Unde este interesul public în scenele explicite în care apar tot felul de necunoscuţi dornici de faimă? Cu ce afectează binele comun alegerile particulare ale unei vedete tv?
Nu v-aţi dat seama cum, uşurel, pe nesimţite (ce frumoasă e semantica!), puţine abordări ale presei de scandal ni se mai par cu adevărat scandaloase? Ne-am "obişnuit", mergem mai departe şi cariile sociale se lărgesc. De aceea e necesară o formă dură de reglementare, fie ea şi foarte greu de respectat. Publicul decent trebuie să ştie că are la dispoziţie mijloace de a se apăra.

10.1 Identitatea victimelor accidentelor, calamităţilor, infracţiunilor, cu precădere cele ale agresiunilor sexuale, nu trebuie să fie dezvăluită, cu excepţia situaţiei în care există acordul acestora sau al familiei (când persoana nu este în măsură să-şi dea acordul) sau când prevalează interesul public. De acelaşi regim de protecţie a identităţii beneficiază şi persoanele defavorizate (bolnavi, persoane cu dizabilităţi, refugiaţi, etc.).

Să mai comentez? Nu s-a făcut ora 5?

14.2 Nu se vor aduce acuzaţii fără să se ofere posibilitatea celui învinuit să îşi exprime punctul de vedere. În cazul unor păreri divergente, jurnalistul va da publicităţii punctele de vedere ale tuturor părţilor implicate.

Probabil cea mai puţin respectată regulă de bază a meseriei noastre. Vinovaţii? Totdeauna, şefii - care fie nu îi învaţă corect pe tinerii reporteri, pentru că ei înşişi nu dau doi bani pe acest principiu, fie pur şi simplu le cer să nu mai afle şi poziţia "acuzatului", pentru că asta ar atenua impactul "dezvăluirii". Am auzit de la reporteri crescuţi în redacţii defecte inclusiv replica "De ce să îl mai sun pe X, vrei să-mi strice materialul?".

*

Ajunge. Dacă, răbdători, aţi ajuns cu cititul până aici, e bine. Mai am de spus doar câteva lucruri. Scurt.

Este esenţial cine va face parte din Grupul de Bune Practici Jurnalistice. Dacă această entitate va fi acaparată de reprezentanţi ai patronatelor, precum Clubul Român de Presă, reuşita formulării acestui Cod Deontologic va deveni o amintire. Şi asta pentru că, ulterior, fiecare publisher care solicită să devină membru al Grupului va încerca să obţină Certificatul de Bune Practici pentru cât mai multe dintre produsele sale.

Teoretic, Certificatul se acordă numai dacă jurnaliştii care concep acel produs respectă Codul în mod sistematic. E un criteriu aproape imposibil de îndeplinit, drept pentru care se vor face, bineînţeles, concesii. Nici o redacţie din România nu poate respecta integral acest Cod, în litera sa. Dar se poate face diferenţa între cei care se străduiesc şi cei care nici măcar nu-şi propun asta. Altfel, odată Certificatul obţinut, vom asista la adevărate spectacole cu lupi mândrindu-se cu imaculata şi călduroasa lor blană de oaie.