Acum, că se dă jos: câteva lucruri care au ţinut în picioare gardul de la Ungheni

Postat de Iulian Comanescu la 28 Decembrie 2009 in Politică externă

Kurva! Kurva! Aşa se spune că strigau în 1968 grănicerii sovietici de peste Prut, către omologii lor români, după ce Nicolae Ceauşescu a ţinut faimosul discurs cu nieamestecul în thebuhili intehni, ocazionat de intrarea ruşilor în Cehoslovacia. Acum mă aflu de partea cealaltă. A Prutului. Povestea implică un gard istoric, unul din puţinele rămase în picioare la 20 de ani după căderea comunismului.

E 16 decembrie 2009, acum 20 de ani ne era clar că în România, la Timişoara, se întâmplă ceva. Aici, la Ungheni, ninsoarea citează din “Doctor Jivago” şi ochii te mint că străzile, maşinile, restaurantele se întâmplă undeva prin iarna lui '93-'95, într-un Est neprecizat. Aceleaşi rable, clădiri de beton, parcuri devastate, firme fistichii, cu consoanele încurcate ca şi la noi, ca peste tot, la marginea lumii. De la Chişinău la Ungheni sunt vreo sută de kilometri, România e peste gard, dar în mod subiectiv, distanţa se adună la cea dintre Bucureşti şi Chişinău. Şi cu asta am ajuns la ce ne interesează. Gardul.

Berlinezii au avut un zid pe care l-au făcut bucăţi, noi, românii, un dictator pe care l-am ciuruit cu o eleganţă deosebită, până şi albanezii l-au avut pe Enver Hogea, care a avut o fiică, Pranvera, care fiică i-a făcut lui Enver o piramidă în chip de monument funerar. Oasele bătrânului stalinist, fost tutungiu, nu au ajuns însă acolo, fiindcă a căzut comunismul, iar albanezii au făcut, în maşina nemuririi lui Enver, o discotecă. România şi Republica Moldova au între ele un gard. Încă. De sârmă ghimpată.

De ce-a fost nevoie de gard e relativ clar, ziarele spun că l-au pus ruşii prin '40, când tocmai îşi adjudecaseră din nou Basarabia. Ce mai caută încă acolo e mai greu de înţeles, la peste 20 de ani după ce Republica Moldova şi-a declarat independenţa. Cert e că e vorba de vreo 80 de kilometri rămaşi în picioare, cam o treime din graniţă, în raioanele Ungheni şi Cantemir. Acum, în fine, se dă jos. A spus premierul reformist Vlad Filat, după ce, nu cu multă vreme în urmă, comunistul Vladimir Voronin îi ameninţase cu puşcăria pe localnicii din Ungheni, al căror consiliu raional pusese pe rol o hotărâre de renunţare la gard, cu ceva referiri la modernizarea sistemelor de pază.

Nevăzut în România, gardul ăsta e o mare poveste la Chişinău. Dărâmarea lui se leagă de căderea comuniştilor şi aspiraţia către Vest. E o poveste nu tocmai nouă pentru basarabeni. În anii '90, Unghenii prosperau la fel cum prosperă Ruse, oraşul aflat mai aproape de Bucureşti decât Ploieştii. Pentru noi, amintirile sunt destul de vagi şi au iz de ţigări cu mărci occidentale, puţin mai scurte şi uneori mai bune (dacă ţigările pot fi aşa ceva) decât cele “cu timbru” din România. Toate acestea s-au cam terminat, pentru moldoveni, cam pe când noi sărbătoream cu artificii intrarea în Uniunea Europeană, la 31 decembrie 2006. Ca să treci frontiera Uniunii Europeane ai nevoie de viză, nu-i aşa? Noi, pe atunci, numai de problemele moldovenilor nu aveam chef. Au mai urmat trei ani de Voronin şi comunişti, apoi evenimentele din primăvara lui 2009 şi în fine, Alianţa pentru Integrare Europeană, cea cu premierul Filat, cel cu dărâmarea gardului.

În căutare de martori

O ştire de “cap de jurnal” pentru televiziunile din Chişinău, în zilele în care televiziunile din România îl intervievau pe pastorul Tökes. Presa moldovenească a garnisit de regulă acţiunea cu epitetul “simbolică” şi, din punctul de verere al moldovenilor, aşa şi este. Care e situaţia pe teren? Cred că am fost unul dintre foarte puţinii ziarişti care au văzut gardul cu ochii lor, în zilele cu declaraţia lui Filat. Moldovenii au luat foarte în serios ce s-a întâmplat în primăvară la Chişinău, căderea Partidului Comunist, aşa că apetitul pentru latura politică a ghimpilor gardului (se fac jocuri de cuvinte cu numele lui Mihai Ghimpu, preşedintele interimar al Republicii) e natural. Ce e dincolo de simboluri?

Proteza mea epistemologică au fost, într-un spaţiu nefamiliar, abundent în fulgi şi cuvinte ruseşti, reporterul şi operatorul unei televiziuni pe nume Vertamar, din Ungheni. Pe Adrian şi Valera i-am cunoscut într-un program IREX care construieşte o reţea de televiziuni locale în Republica Moldova, sub numele “Aici”. După vreo două ore făcute, de la Chişinău, într-un soi de tanc de maşină americană, cu vreo opt locuri, cam pe când era ninsoarea mai ninsoare şi în Moldova, şi în România, am ajuns la prietenii noştri din Ungheni. Adrian, reporterul, trăgea să-i ia un sincron preşedintelui de consiliul raional, presupun că unul şi acelaşi cu Ion Harea, cel ameninţat de Voronin cu puşcăria dacă nu lasă gardul în pace. Dar grănicerii, Adriane? Am vorbit să găsim unul de pe vremuri.

Adrian e mai reporter ca alţii, l-a găsit. De pe vremea URSS? Se dovedeşte că nu, ci de un pic mai încoace, prin 1993. Valentin e un tip la vreo 50 de ani, cât malul Prutului, nu vrea să audă de ţigări din România (şi nici din Moldova sau altă ţară), face body-building, vorbeşte ruseşte şi spune că e “moldovan”, dar a plecat din Republică de mic, drept pentru care a uitat limba. A fost convocat la sediul televiziunii de Adrian, care e cam pe jumătate cât el (ca şi mine). Mult, cât e, Valentin n-ar prea vrea să vorbească. Şto vî haţiţe de la mnie, oameni buni? Eu nu pot vorbeşte decât ruseşte.

Hai, mă, Valentin, zi în ruseşte! Nu vrem secrete militare, nu facem politică. Valera, operatorul, o dă pe rusă. Cei doi turuie, toată lumea sare pe Valentin, care se fâţâie ca un urs zăpăcit de nişte căţei şi până la urmă acceptă să povestească. Dar numai cu spatele la cameră. O luăm prin nămeţi către gard.

Însuşi el, gardul

E dincolo de o şosea şi arată destul de puţin impozant, un gard de puşcărie e mai mare şi cu ceva beton în el. Dincolo se vede un grănicer “de azi” cu un sabaka-n lesă. E o pădure deasă, cred că de mesteceni, sabaka îl trage după el pe grănicer, cu limba scoasă de-un cot, probabil a mirosit ceva bun, dar bun de tot, mai ceva ca Andreea Marin, printre mesteceni. Valera prinde un capăt de cadru cu grănicerul şi căţelul, apoi aşază camera pe trepied. Adrian face un stand-up cu întoarcere, un pic stângaci, şi Valentin, cu spatele şi gluga înfundată pe cap, începe să gavarească. Sabaka-n sus, sabaka-n jos. Se pare că de asta era vorba la celebrul gard. Dârdâială, vodcă nenumită. Se termină, Adrian e mulţumit. Aparent, pare a fi ieşit ceva cu prietenia între popoare, cum schimbau ţigări cu românii şi aşa mai departe. “Kurva, kurva” a fost mult mai demult. Şi poate că nici n-a fost. În fine. Avem altceva decât sincronul cu Filat. Sau pe cel cu presupusul Harea, de la Raion. P-ăla îl ia Adrian mâine, că presupusul Harea n-a vrut să vină la gard, vrea doar să-l dărâme. Fii atent, Adriane: politicienii moldoveni vor să dea sincroane la ei în birou. Cei români se-mbracă-n canadiene fancy şi se reped la ninsoare, viitură, ce-o fi, că ştiu că sunt camerele acolo, îi filmează.

Mda, zice Adrian, şi adaugă: Valentin a spus că dacă se dărâmă gardul, o să dea localnicii iama-n pădure. Sunt specii acolo, e un fel de rezervaţie, 2200 de hectare. Valera mă întreabă ce cadre vreau. Îi spun: nu-s operator, vezi tu. O panoramare stânga-dreapta, gardul ăsta e mult mai lat decât înalt, detalii, nu ştiu. Valera mermeleşte ceva la cameră, nu pare mulţumit cu libertatea câştigată. Valentin, grănicerul, îl priveşte lung, din cap până-n picioare, şi începe să-i dea nişte indicaţii amabil-autoritare. Valera se conformează şi filmează. Valentin se întoarce lângă mine.

Eu moldovan, zice, dar plecat, uitat limba. Apoi începe să dea din mâinile cât nişte copaci şi să vorbească în ruseşte, fraze lungi, pigmentate cu: panimaeş? Panimaiu că a făcut o şcoală de operatorie în armată, la Moscova. Filmat graniţa, zice Valentin. Arriflex, avansez eu un nume de aparat de filmat. Filmo, Krasnogorsk, Eclair, balşoi, exclamă Valentin în extaz. Vot, vot! Muzica moldovenească, începe Valentin, e aşa: tarara, tarara, şi la Iaşi, nu ca la Bucureşti, tiriri, tiriri. Da, da, zic eu.

Un maşinoi prăzuliu opreşte lângă noi. Din el se varsă câţiva cetăţeni în kaki, cu şube şi uşance (aşa se cheamă căciula aia rusească după care scotocea lumea prin pieţele româneşti în ultimii ani ai lui Ceauşescu), câţiva centimetri sub gabaritul lui Valentin. Un tip roşu la faţă, cu multe stele pe umăr, ne ia din scurt: “Trebuia să filmaţi la 100 de metri de aici. Dumneavoastră ne daţi ce-aţi filmat.” Începem să parlamentăm, sunăm la Chişinău, la tipul de la frontieră cu aprobarea. Nu mai ninge cu panimaeş, cu puncte, ci cu virgule. Valentin îşi dă gluga jos. Inamicul cu multe stele face ochii mari: “Aaa, domnul locotenent-colonel! Scaziţe, kak vî delaiţe...”

Caseta rămâne la noi. Grănicerii contemporani sunt profund sictiriţi de dărâmarea gardului, fiindcă nu mai au cum păzi mestecenii de după.

Vaci transfuge, “orghii” şi mic trafic

În Ungheni sunt oameni care “ştiu” că miza polemicii e alta. Se povesteşte despre o vacă transfugă, care a trecut din partea română în cea moldovenească în ciuda somaţiilor, a scăpat de gloanţe printr-un miracol şi a fost răscumpărată de români cu o tonă de ţuică. Sau, poate, în povestea de mai sus moldovenii erau românii şi pe dos. Oricum, ţuica-i ţuică, chiar dacă la Ungheni se cheamă vodcă. Valera are o provizie din care ne serveşte, e un fel de vinars mai tare. Merge cu biscuiţi.

Sunt oameni în Ungheni care mai “ştiu” că nenorocitul ăla de gard a stat în picioare 20 de ani dintr-un alt motiv: în spatele lui, păziţi de sabaka, domnii de la Chişinău fac vânători şi “orghii”, încă din timpurile lui Sangheli (1992-1997, sfârşitul euforiei independenţei).

În rest, Prutul îngheaţă în anotimpul corespunzător, se poate trece şi pune de diferite frăţii, bărcile cu baxuri de ţigări plutesc sau nu plutesc, în funcţie de sezonul politic. Acum câţiva ani, nişte hinduşi d-ăia cu turbane au venit aici, la Ungheni, voiau să treacă în România. Să vezi ce le-au făcut moldovanii noştri: le-au luat câte o mie de dolari, i-au dus cu bărcile, noaptea, peste un lac şi i-au lăsat pe malul celălalt, tot în Moldova. Hinduşii, cu turbanele lor, se credeau în România...

Dar, desigur, toate acestea nu sunt marfă pentru jurnalism serios. Mai ales în Moldova. Contează simbolurile. În plus, dincolo de gard nu sunt numai grănicerul, sabaka şi orghiile, ci şi o convenţie privind micul trafic de frontieră, care aşteaptă OK-ul de la UE. Cu simbolul om vedea noi ce-om mai face, cică se dă jos până la 1 martie 2010, dacă toată treaba decurge normal.

Dacă. Fiindcă, de la Ungheni, cu sau fără gardul ăla, nu te poţi cufunda de două ori în acelaşi Prut.