Cât ne costă democraţia în 2009
Postat de Ovidiu Eftimie la 23 Noiembrie 2009 in Politică internă
Pentru susţinerea sistemului democratic în România statul cheltuie, în mod normal, aproape 30 de milioane de euro anual. În 2009, an cu două scrutinuri electorale (europarlamentare şi prezidenţiale) plus un referendum, suma aproape că se triplează ajungând la 87.3 milioane de euro. Banii daţi de stat se împart în trei categorii. Într-o primă categorie intră subvenţiile şi avantaje directe date partidelor politice, inclusiv celor neparlamentare, respectiv bani de la Secretariatul General al Guvernului, priorităţi la alegerea sediilor, bonusuri pentru partidele care promovează femei în legislative locale sau centrale. O a doua categorie o reprezintă cheltuielile efective pentru desfăşurarea alegerilor. A treia categorie, vine din zona gri: partidelele politice pot folosi, fără mari repercusiuni, aparatul de stat – instituţii publice, pentru susţinerea campaniilor electorale şi cheltuilor curente (de la xeroxuri la maşini de serviciu). Deşi legea interzice expres aceste lucruri, sancţiunile sunt extrem de blânde.
Subvenţiile
Conform legii 334/2006 privind finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale, partidele politice primesc în fiecare an o subvenţie de la stat, care nu va depăşi 0,04% din veniturile prevăzute în bugetul de stat pe anul în curs. Pare o sumă mică dar nu este chiar aşa.
La începutul acestui an, se estimau venituri la bugetul de stat de aproximativ 236,2 miliarde de lei [sursa]. O împărţire „grosso-modo” ne aduce la o sumă 21,9 milioane de euro. Din aceşti bani 75% ajung la partidele parlamentare, 25% la partidele neparlamentare.
Subvenţia directă de la bugetul de stat reprezintă, parţial, o explicaţie pentru existenţa partidelor „de nişă” cotate cu puţine şanse la accederea în Parlament. Conform actualei legislaţii, un partid mic care obţine 50 de mandate de consilieri judeţeni sau municipali (doar pentru Bucureşti) şi 1% din voturile pe ţară, ar putea primi, teoretic, subvenţie anuală de la stat de peste 5 milioane de euro.
Teoretic, neparlamentarele care au scos 50 de mandate oriunde (de la Sălaj la Bucureşti) au repartizate (din bugetul anului 2009) 5,4 milioane de euro subvenţie anuală. Practic însă, cu ocazia alegerilor locale din 2008, niciun partid în afară de cele 4 care sunt acum în Parlament (PDL, PNL, PSD şi UDMR) nu a obţinut 50 de mandate. Surprinzător, poate, cele mai multe şanse le-a avut Partidul Civic Maghiar care a obţinut 19 mandate. [sursă document]
Astfel, bătălia prezidenţiabililor din partidele „de nişă” (Partidul Ecologist – de exemplu) se poartă pentru cele 5,4 milioane de euro, subvenţie de la stat. Nici măcar nu trebuie să intre în parlament, acum se caută doar liderul ce ar obţine un 5% astfel încât, la următoarele locale, să prindă cele 50 de mandate care asigură banii de la stat. La nivelul ţării sunt 1393 de mandate de consilier judeţean plus cele de la muncipiul Bucureşti. Ca să ia banii un partid trebuie să scoată un constant 4% în fiecare judeţ sau, maxim, 2 consilieri judeţeni în fiecare judeţ. Dacă un singur partid ia minimul de 50 de mandate, acesta ar putea primi o subvenţie anuală de aproximativ 5 milioane de euro ceea ce ar însemna poate chiar mai mult decât primeşte un partid parlamentar.
Bonus pentru femei
Restul partidelor, cele parlamentare, rămân să-şi împartă cele 16,4 milioane de euro anual, în funcţie de numărul de mandate obţinute. O prevedere interesantă din lege precizează că primesc un bonus în funcţie de numărul de mandate câştigate de femei. Astfel, susţinerea de genul „amazoanele mele” conţine, în spate, şi un considerent practic: „Pentru partidele politice care promovează femei pe listele electorale, pe locuri eligibile, suma alocata de la bugetul de stat va fi majorată proporţional cu numărul mandatelor obţinute în alegeri de candidaţii femei” (art. 14, alin 2 legea 334/2006).
Sediile
„Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale asigură cu prioritate, în termen de cel mult 90 de zile de la solicitare, spaţii pentru sediile centrale şi locale ale partidelor politice, precum şi terenurile aferente, la cererea motivată a acestora ” se precizează în aceeaşi lege 334 (art. 21, alin 1). Normele metodologice aprobate prin HG 749/2007 nu specifică ce înseamnă această prioritate, dacă un partid politic are prioritate în faţa unei grădiniţe. Practica arată că da: partidele politice au prioritate. Spaţiile sunt oferite din fondul de stat, respectiv acele clădiri care au fost confiscate de regimul comunist şi nu au fost revendicate de nimeni. Chiria plătită de partide pentru acest sediu nu este una care are legătură cu zona sau valoarea locului. „Închirierea de către autorităţile locale a spaţiilor destinate sediilor partidelor politice urmează regimul juridic prevăzut pentru închirierea spaţiilor cu destinaţie de locuinţă”, se spune în lege. Majoritatea partidelor au sedii în centrul oraşului şi plătesc chirii ca şi cum ar fi o locuinţă acolo, nu o bancă, de exemplu.
Apariţiile TV
Conform legii 370/2004, privind alegerea preşedintelui României, toţi candidaţii la preşedinţie au dreptul la acces egal şi gratuit pe canalele publice de televiziune şi radio. Pe lângă TVR şi Radio România Actualităţi, candidaţii au voie pe aproape tot ce înseamnă radioteleviziune de stat în România, staţii locale, regionale etc. O listă completă cu toate canalele media unde cei 12 au acces gratuit găsiţi aici. Unde vine cheltuiala publică? Exact în timpii de antenă. Un candidat puţin cunoscut, reprezentant al unui partid mic, spre exemplu, Ninel Potârcă, nu va aduce audienţa pe care ar aduce-o unul din favoriţi, să spunem Traian Băsescu.
Canalele publice încasează mai puţini bani din publicitate, iar deficitul se compensează tot de la bugetul de stat, acesta fiind una din sursele consistente de finanţare ale posturilor publice.
Organizarea alegerilor
Pentru organizarea alegerilor europarlamentare din vara acestui an Guvernul României a alocat 98,7 milioane lei (22,9 milioane euro). Şi pluripartidismul exacerbat din România costă bani. Pur şi simplu, cheltuielile pentru organizarea alegerilor prezidenţiale se ridică la 150 de milioane de lei, aproximativ 35 de milioane de euro. Banii se duc pe tipărirea buletinelor şi a ştampilelor de vot, plata supraveghetorilor din secţii, plata judecătorilor din BEJ-uri şi BEC-uri, a preşedinţilor şi vicepreşedinţilor secţiilor de votare, plata cafelelor şi sanvişurilor numărătorilor de voturi etc. Dacă în loc de 12 candidaţi la preşedinţie am fi avut doar 4, cheltuielile cu tipărirea buletinelor s-ar fi redus la jumătate. Apoi mai avem dorinţa preşedintelui de a consulta românii cu privire la parlamentul unicameral, care ne costă, în buletine de vot, încă 1,5 milioane de euro.
Lucurile greu de dovedit
Pe lângă toate acestea există imensul aparat de stat care, în loc să îşi vadă de programul de lucru normal, munceşte pentru câte un candidat sau alţii. Cazurile gen „Pompierii din Rupea pun banere pentru Traian Băsescu” nu sunt rare deloc. Mii de angajaţi din sistemul de stat sunt angrenaţi în campania electorală. O evaluare făcută de jurnaliştii de la Academia Caţavencu estima finanţarea indirectă prin insitutuţii de stat la aproape 6 milioane de euro a campaniei electorale (xeroxuri, faxuri, benzină, personal, consumabile şamd.)
Sancţiuni?
Folosirea aparatului de stat în campania electorală este interzisă expres de legea 344 (art. 10 alin 1 şi 2). Sancţiunile, prevăzute în normele de aplicare, nu sunt prea mari. Dacă un partid este prins că foloseşte instituţiile sau societăţile de stat pentru campanie electorală, Autoritatea Electorală Permanentă poate lua decizia suspendării acordării subvenţiei de la stat temporar „până la îndeplinirea cerinţelor legale”. (HG 749, art. 21) Campania electorală durează o lună-două, subvenţia va curge încă patru ani.
N.r.: Materialul nu ia în calcul alte tipuri de costuri, precum cele legate de funcţionarea Guvernului, a Parlamentului sau a Preşedinţiei. Au fost contabilizate doar cheltuielile publice legate intrinsec de politică, iar la categoria "lucruri greu de dovedit" suma ar putea fi, în realitate, mult mai mare.
