Un preşedinte pentru neliniştea noastră şi unde duce ea, neliniştea

Postat de Iulian Comanescu la 1 Ianuarie 2010 in Politică internă

2009 a fost anul în care provizoratul s-a definitivat în politica românească. După două mandate lungi, Năstase şi Tăriceanu, pare a urma o epocă a incertitudinii şi umorilor corozive. E această judecată izvorâtă numai din anxietatea viitorului? Să ne gândim că anii electorali vor fi tot mai deşi în România: după 2009 urmează 2012 pentru locale şi parlamentare, apoi 2014 pentru europarlamentare şi prezidenţiale. Anii de linişte sunt puţini, scandalul din campanii pare garantat. Avem însă nevoie, cu adevărat, de linişte?

O linie de raţionament spune că în perioadele electorale labilii şi lipsiţii noştri de caracter politicieni au ocazia să dea ce e mai rău din ei. Poliţele plătite, animozităţile vechi de 15 ani, câştigate în trecutul comun din diferite feseneuri şi consilii locale, nu au nimic în comun cu binele tuturor, dar vor gripa mecanismul numit stat şi infesta spaţiul public, întârziind tranziţia către eficienţă, curăţirea morală şi instaurarea unei economii de piaţă liberă adevărate.

Prezidenţialele din 2009 au consacrat în România metoda mobilizării politice prin calomnie, ură şi vot negativ. Mizeriile pe care şi le-au azvârlit diferitele tabere una în capul alteia, prin intermediul unui sistem media bipartizan şi complice cu politicul, au adus peste 10 milioane de români la vot. La modul cum au funcţionat lucrurile, e destul de clar că va mai urma. Şi că scandalul cotidian îşi găseşte şi valenţe de praxis politic.

Şi totuşi: gălăgia de pe scena politică românească nu avea cum să apară pur şi simplu, din senin. În spatele circului gratuit există o tectonică ideologică. Scena politică românească are, la o privire superficială, trei mari filoane, popular, socialist şi liberal. Nu trebuie să fii politolog ca să sesizezi însă că filonul popular are încastrate petalele unui trandafir veştejit nu demult, iar socialiştii nu au, cel puţin deocamdată, nimic din conotaţiile clasice, de idealism reformist şi justiţie socială dezinteresată. Dimpotrivă, în PSD se perpetuează o genă de conservatorism rinocerizat şi simptome de venalitate burghezo-moşieresc-baronală. În fine, liberalii, care păreau, pe undeva, cel mai bine aşezaţi în propria matcă tocmai prin percepţia de asociere cu grupuri amorale de interese, defilează şi au succes cu Crin Antonescu, un lider cu slogan etic ("România bunului-simţ") şi reflexe civice. Răzbunarea defunctului (prin fagocitoză) PAC, care ar fi trebuit să fie un fel de Solidarnosc, am putea zice...

Într-un sens, 1989 a căzut, în România, în 2004: după Emil Constantinescu cel învins de sistem, lucrurile s-au schimbat cu adevărat odată cu victoria Alianţei D.A. Istoria politică a României de după 1989 a fost diferită de a celorlalte state din fostul lagăr socialist. De regulă, staliniştii târzii ca Honecker sau Jivkov ori liderii de tranziţie ca Ramiz Alia sau Jaruzelski, şi ei purtători de seceră şi ciocan, au cedat în faţa unor anticomunişti; România a fost excepţia, cu Ion Iliescu şi al său FSN, care au asigurat un soi de continuitate în miezul revoluţiei. Cum a fost posibilă această continuitate? Ceauşismul nu a a fost fanatism, ci o teroare a ipocriziei - sau ipocrizie a terorii - de esenţă anideologică. "Dublugândul" orwellian, cinismul, forţa ascensională din anii '50 a "cozii satului" şi a ciurucurilor de la oraş, ajunse peste timp în fruntea bucatelor, au puţine în comun cu o ideologie coerentă, fie ea şi de coşmar, ca leninismul.

Dacă 1989 e de fapt 2004, atunci ce e 2009 şi ce va fi 2010? În restul Estului, la jumătatea anilor '90, după reformişti s-a întors stânga. Aici, însă, paralela încetează: 1989 a venit în România nu doar târziu, ci şi parţial. Nici măcar victoria lui Mircea Geoană la prezidenţiale nu ar fi însemnat genul de restauraţie din restul lagărului, pentru un motiv simplu: foştii comunişti nu au mare lucru de restaurat, fiindcă revoluţia, oricând a avut loc, a avut mai curând efecte superficiale.

Nu întâmplător, puţinele succese politice indubitabile ale preşedintelui Băsescu se leagă de condamnarea comunismului şi deschiderea Cutiei Pandorei de la CNSAS. E vorba de acte politice de un anacronism necesar: nu foarte utile acum, dar imposibil de sărit, ca etapă. Comparaţia cu modul cum s-au rezolvat imediat lucrurile în Germania, prin Comisia STASI şi activitatea pastorului Joachim Gauck, e de notorietate.

Adevărata problemă ideologică a României din 2009 sau 2010 este tot cea din 1989: comunismul. FSN-ul şi Ion Iliescu în versiunea "beta" din 1990-1996 au amuţit sloganurile anticomuniste şi justiţiare din Piaţa Universităţii cu un discurs tehnic, vag şi de lemn despre tranziţie şi implementare. Revanşa, jalnică şi fără urmări, a venit într-o primă fază în 1996, pentru a se reedita în 2004, ceva mai viguroasă. Deja însă ne este greu să mai ştim despre ce vorbim. De unde realităţile verbale paralele ale politicienilor şi ura reciprocă a celor două jumătăţi de Românie din 6 decembrie.

Liniştea a fost, poate, posibilă prin vot popular în 1992. În 2009, românii au votat, la distanţă de câteva zeci de mii de voturi dar explicabil, neliniştea. Ştim că avem o problemă de rezolvat, nu putem trăi fără răspunsul la întrebare, dar ea, întrebarea, s-a pierdut undeva pe drum.

Dacă este posibilă vreo prognoză, 2010 ar putea fi anul paşilor mari în direcţia reformelor. Mai avem ce reforma? Nu e clar, dar trebuie să pregătim terenul pentru restauraţie...